Viaţa prin ochi de copil

Astăzi de dimineaţă am mâncat cea mai bună felie de pâine cu unt şi dulceaţă de vişine din ultimii ani buni. Şi, la fel ca madlena lui Proust, mi-a trezit amintiri puternice, din copilărie, lucruri minunate pe care le credeam uitate.

Acum, când ma gândesc în urmă îmi dau seama cu mirare cât de diferit percepeam lucruri normale, cărora acum, din păcate nu le mai dau atât de multă atenţie: spre exemplu, strălucirea soarelui dimineaţa. Îl percepeam parcă cu toate simţurile, avea altă semnificaţie; mirosul ierbii, forma norilor, sunetul ploii, gustul corcoduşelor verzi, aburul mâncărurilor pregătite în bucătărie - toate îmi păreau altfel. Oare cu timpul uităm să privim/simţim lucrurile la fel ca atunci când eram copii?

Parcă şi trezitul de dimineaţă era altfel, mult mai uşor: însemna un mic dejun delicios şi începutul unei noi aventuri.

Tot cu gândul la copilărie am ajuns şi la prietenii mei de atunci, fetiţele şi băieţii cu care mă jucam. Credeam cu tărie că vom fi prieteni pe viaţă, trăiam cu intensitate toate jocurile, certurile şi împăcările.

Îmi amintesc felul în care aşteptam sărbătorile, toate pregătirile şi obiceiurile - trecutul pe sub masă înainte de Paşte, împărtăşania de Crăciun, seara în care venea Moş Crăciun la biserică şi toţi copii se stângeau cu obrajii roşii şi priviri curioase, nerbdători să vadă ce bunătăţi vor primi.
Gândindu-mă în urmă, viaţa e într-adevăr mult mai frumoasă şi mai colorată prin ochii copiilor.