Nunta HaiHui

Spuneam acum ceva timp că al doilea drum la mare cu bicicletele a fost zgândărit şi de blog-ul unui tip care ajunsese la Vama Veche în sub 12 ore de mers cu bicicleta. Atunci când am scris articolul dădusem drept dispărut blogul respectiv şi chiar îmi părea rău că nu vă pot întrepta către el. Era o experienţă tare, spusă mişto, era păcat să se piardă.

Azi dimineaţă colegul-meu-de-drumuri-lungi l-a regăsit pe "celălalt" :) Mă bucur deci să vă spun: www.len.ro. Enjoy!

Ştiu, am mai pomenit despre asta, dar acum vreau să intru un pic în detalii…

Acum câţiva ani mi-am luat o bicicletă. M-a convins un veteran că doar cursierele sunt cu adevărat biciclete, şi am luat-o. Nu, nu galbenă. Şi nici nu mă prinde somnul când povestesc despre asta, chiar dacă ţin tare mult la Operaţiunea Monstrul :)

Am convins şi eu la rândul meu un alt prieten să îşi ia şi el una, am început să ne antrenăm (de când s-a făcut autostrada spre mare, drumul "vechi" e perfect pentru aşa ceva), şi pe la sfârşitul lui august am plecat spre mare. Vroiam să ajungem în două zile la Vama Veche. Eram versiunea de stradă a pantofarilor pe munte. Nu ne era nouă foarte clar cu ce se mănâncă o cursă relativ lungă pe bicicletă. Dar am pornit, la şapte dimineaţa. Planul era să înnoptăm la un motel undeva la vreo 50 de km. de Constanţa. La şapte seara treceam de Cernavodă, apoi de Medgidia, de toate satele alea… şi nici un motel! La 22:30 am ajuns rupţi de frig în Constanţa, unde am intrat în primul hotel. Privirile recepţionerei puteau fi interpretate în atâtea moduri încât am renunţat din start… Şi da, a doua zi la amiază intram în Vama Veche, triumfători, într-fel.

Anul următor am fost trei. Noul venit ne arătase blogul unui "concurent" (din păcate nu mai e online Edit 11.06.2010: l-am găsit! – mai nou doar în limba engleză) care ajunsese în 12 ore din Bucureşti în Vamă. Aveam ambiţii, şi nu ne mai consideram nici pantofari. Aşa că am pornit. După trei pene şi o ploaie îţi lăsa vânătăi, am ajuns în Constanţa la opt seara. Până în Mangalia ne-a dus trenul. Am ajuns în Vamă, dar nu a fost o reuşită deplină. E, urma să mai încercăm.

Doi ani pauză. A venit apoi 2009, când eşecul  călătoriei s-a transformat într-un triumf pentru mine. Am cunoscut-o pe Florentina. Soţia mea.

Ieri a venit un binevoitor cu unelte bine alese, a tăiat cablul anti-hoţi şi mi-a furat bicicleta, de la mine de pe palier, la etajul doi… Ziceam să anunţ chestia asta, să ştie individul ce bicicletă-erou a… găsit. Plus că dacă are dificultăţi la revalorificare… i-o cumpăr eu. Bine măcar că nu au fost doi, şi astfel nu a dispărut şi bicicleta Florentinei. Vedeţi, am descoperit jumătatea plină a paharului, şi am şi mutat-o în partea de sus, ca să se vadă mai bine.

20 iunie 2009 ora 6 dimineaţa.
EL pleca din Bucureşti împreună cu un prieten pe biciclete. Doi băieţi care vroiau să ajungă la Vama Veche, în aceeaşi zi. Şapte ore şi 100 de km mai târziu zăceau pe marginea drumului, doborâţi de căldură şi vânt. „Happiness is the way” was out.

Au chemat ajutoare, bicicletele au intrat în portbagaj şi la trei după-amiaza băieţii erau tot la capătul puterilor, dar pe plajă. Nişte tipi care au ratat tot ce-şi propuseseră într-o zi sunt irezistibili pentru o fată.

EA: "păi puteam să nu râd puţin de ei?…".

Până la geamandură şi înapoi au râs, au vorbit… şi apoi au vorbit… şi…