Sărbători din an în an
În general nu-mi plac prietenii care-şi amintesc de mine o dată pe an, atunci când e ziua mea de naştere. Nu cred în prieteniile la distanţă, oricât de puternice ar fi fost ele la un moment dat. Nu cred că poţi uita un om sau îi poţi ignora existenţa un an întreg şi brusc, atunci când agenda telefonului pusa pe alarmă sau facebook-ul te anunţă că e ziua lui, îţi aminteşti că e prietenul tău, îl suni şi îl feliciţi ca şi când ai fi vorbit ultima oara cu el acum două zile.
De aceea nu cred într-o sărbătoare naţională sărbătorită o dată pe an cu paradă, fasole şi cârnaţi. O singură zi, oricât de festivă şi de impresionantă ar fi ea, nu poate ţine loc unei relaţii fireşti, normale, de zi cu zi şi nu poate trezi sentimente care nu există sau sunt îngropate atât de adânc încât nici nu mai ştii că există. 1 decembrie. Pun pariu că dacă întrebam oamenii zgribuliţi azi la paradă nici jumătate n-ar fi ştiut semnificaţia acestei zile. În afară de aceea că e ziua liberă în care ieşim “la şosea” să vedem militarii, tancurile şi avioanele de luptă. Sau ziua în care stam acasă lipiţi de televizor şi butonăm telecomanda automat şi degeaba că oricum toate televiziunile din România şi nu numai au acelaşi program “special” de ziua naţională. Asta dacă bugetul nu ne permite cumva să mai lipim o zi, două până la weekend şi să tragem un city break la Viena sau Roma. Aşa, din exces de patriotism.
