De câte ori se apropie sărbătorile de iarnă, ne gândim doar la aglomeraţia de pe străzi şi din magazine, la haos, la cozi nesfârşite în supermarket, la lista de cumpărături, ce-am luat, ce-am bifat, la porc, la vacanţă, la prima care e sau nu e, la banii cu care rămâi după ce trece toată nebunia. Anul ăsta, însă, a fost altfel. Anul ăsta fiecare cadou cumpărat a fost un motiv de bucurie pentru că, de fapt, un cadou în plus înseamnă un prieten în plus. Şi un prieten este cel mai frumos cadou pe care îl poţi primi vreodată. Privind în urmă, putem spune că anul asta a fost plin de prieteni noi. Prieteni pe stradă, la muncă, prieteni pe blog, prieteni în faţa ecranului, prieteni pe Facebook şi pe Twitter. Cunoştinţe şi vecini care ne-au devenit prieteni, prieteni care au fost alături de noi de dinainte, prieteni pe care nu i-am mai văzut niciodată înainte de această minunată întâmplare, prieteni pe care i-am crezut pierduţi şi pe care i-am redescoperit cu tot sufletul. Prieteni vechi, prieteni noi, cu toţii haihui în inima lor mare. Şi unul anume a făcut posibil totul, mai ales nunta noastră la Bâlea Lac, înconjuraţi de mulţi, mulţi prieteni, chiar acolo, la peste 2000 de m altitudine. Tot lui îi datorăm o lună de miere haihui prin toată ţara, în locurile îndrăgite de voi. Prietenul nostru Vodafone. Căruia îi mulţumim acum, la final de aventură şi la început de an. Iar cum finalul de an cere un bilanţ neapărat, suntem şi noi datori să îl facem. Şi bilantul nostru de sfărşit de an sună minunat: suntem împreună şi avem atât de mulţi prieteni! Şi pentru că suntem la final de aventură (doar mediatică :), noi rămânem împreună până la adânci bătrâneţi, ca-n poveşti) trebuie să vă spunem că speram din tot sufletul să rămânem alături de voi, măcar cu gândul. Şi vă mulţumim tuturor pentru toate postările voastre. Un an nou minunat de haihui, oriunde aţi fi! Cu drag, Florentina şi Valentin.

Permalink | Leave a comment  »

Permalink | Leave a comment  »

Permalink | Leave a comment  »

Permalink | Leave a comment  »

Vrăjitorul încalecă pe mătura (da, şi vrăjitorii zboară pe mătură, nu numai vrăjitoarele) grăbit să iasă cât mai repede din oraş, înainte ca Sherlock Holmes să prindă de veste că a fugit de la locul faptei. Că, până la urmă, ce mare lucru făcuse, îşi zise el? Pietrificase vreo doi, trei muritori. Mă rog, ceva mai mulţi. Un sat întreg. New-York-ul. Da’ prea se săturase să ţipe la el în fiecare dimineaţă diavolul îmbrăcat de la Prada. Ce, era vina lui că aducea cafeaua jumătate goală? Pai s-o vadă el aducând pe coada măturii o cafea plină ochi şi să nu verse nici un strop. Ha! Nici Harry Potter în persoană n-ar fi reuşit, cât e el de Harry Potter. Mănânci, te rogi, iubeşti şi odată îţi vine aşa o furie şi zici: GATA! Iei bagheta şi puf. Nu mai ţipă nimeni la tine. Bine, putea s-o pietrifice doar pe ea. Sau s-o transforme într-o broască. Sau mai bine într-o … ceva dintr-o specie pe cale de dispariţie, ca să fie şi o parte pozitivă aici şi să nu mai zică lumea că vrăjitorii cei răi sunt doar răi. Că n-au simţ civic, n-au conştiinţă, n-au nimic. Că nu ştiu decât să dea cu bagheta în stânga şi în dreapta, făcând stricăciuni şi lucruri nefăcute. Adică dacă vampirii au putut să-şi reabiliteze imaginea, vrăjitorii de ce nu? Ia uite, că am ajuns. Se vede sala Dalles, trebuie doar să găsesc un loc unde să aterizez în siguranţă. Nu a mea, a celorlalţi. Că e plin de lume aici. Doar e târgul de carte Kilipirim. Adică cel mai mare târg de carte cu discount din Bucureşti. Peste 10.000 de titluri cu discounturi între 10 şi 70%! Aşa că, până pe 14 noiembrie, Kilipiritzi, Kilipiritzi!

Permalink | Leave a comment  »

Copleşită  brusc de problema majoră a unei ţevi sparte în baie, de toată agitaţia şi tevatura şi haosul ce urmau să vină în curând, odată cu meşterul, am încercat un mic exerciţiu. Am închis ochii şi mi-am imaginat cum, la fel ca un balon cu heliu, plutesc spre tavan, ies pe geam, mă ridic deasupra blocului, apoi tot mai sus. Deja ajunsă la înălţimea de la care puteam cuprinde în mână toată zona Dorobanţi, vedeam cum blocurile, casele, străzile se fac tot mai mici şi, la fel de mici se fac şi toate pseudo-dramele lumii de jos: autobuzul pierdut, maşina ridicată pentru  parcat ilegal, ultimul milion de lei pentru o săptămână întreagă, roata înţepată la bicicletă. Toate se micşorau până când nu mai rămânea nimic din ele. Oamenii grăbiţi erau nişte furnicuţe, maşinile prinse în ambuteiaj, cărşbuşi simpatici şi coloraţi. Mai sus, mi-am zis. La înălţimea la care puteam vedea şi munţii, toată lumea părea un desen modern, cu linii trasate haotic, în toate părţile. Un avion trece pe sub mine şi, deodată, m-am trezit deasupra norilor. Erau mari şi pufoşi, păreau solizi şi de încredere şi, dacă n-aş fi vrut să urc şi mai sus, m-aş fi oprit puţin să umblu desculţă pe ei. Nu de alta, dar tare îmi doresc să aflu cum e să calci pe o mochetă de nori. Sus, mai sus şi m-am oprit când Pământul era o portocală albastră, numai bună să întind mână şi s-o culeg. Şi atunci am avut adevărata dimensiune a problemei ţevii sparte la baie: nanoscopică.

Permalink | Leave a comment  »

"Fascinante travail...un plaisir a voir en vraie. Un Plaisir Visuel et sensoriel..malgré la persistante stridence de ces musiques que lacèrent tes tympans..."

"This guy is simply the greatest visionary of the contemporary theater."

"Cine naiba aduce spectacolele astea în festival?"

"OMFG That freaks me out, so much random crap! I get sick man.."

"Cosa si vuol dimostrare?"

Cam asta am auzit în săptămâna FNT pe culoarele teatrelor după unele spectacole din festival (aseară am văzut "Hey, girl!" regizat de Romeo Castellucci, de acolo sunt impresiile de mai sus. Hm!).

Sunt atât de curioasă de comentariile criticilor de specialitate și aștept cu sufletul la gură să le citesc încât... De fapt, nu! Mai bine, nu!

Tare bine-i mai zice bufonul că toată lumea scrie la fel, nimicuri doar ca sa pară interesanți. Li s-a părut wow...

"...Dar, pe cuvântul meu de bufon, lumea are aceleaşi idei, cam aceleaşi observaţii şi de foarte multe ori aceleaşi cuvinte… Hm, îmi zic, oare suntem clonaţi? Oare gazetarii nu mai au nici măcar personalitate (că şcoală nu mai au de ani buni, căci la ce le-ar trebui pe plaiurile mioritice, zău?!)? Cum se face că sunt cu toţii la unison? De unde vine uniformitatea mohorâtă, de-ţi vine să-ţi iei câmpii când citeşti aceleaşi lucruri despre spectacole pe care bineînţeles că nu le-au văzut? Din lene şi din lipsă de imaginaţie. Gazetarii noştri, care au mereu emoţii cu solda lunară, copiază cu foc din comunicatele de presă. Aşa că mai peste tot apare acelaşi articol, semnat, fireşte, cu nume diferite. Deh, oamenii lucrează, creează serios." Revista "Yorick", numărul 49

Așa că mai bine am să organizez o serată cu ceai din plante ciudate și parfumate și musai cremă de zahăr ars și am să-mi adun prietenii actori dar și alți oameni consumatori de teatru ca să ne dăm cu părerea despre "Quo vadis teatrul?!" HM???

Teatrul contemporan înseamnă nuditate ("Aici, la porţile beznei" după Euripide, regia Mihai Măniuţiu; "Hey, Girl!" de Romeo Castellucci, "Strigăte şi şoapte" de Ingmar Bergman, regia Andrei Șerban; "Dibuk" după Szymon Anski şi Hanna Krall, regia Krzysztof Warlikowski – numai ce am văzut eu până acum...), idei traznite de dragul de a șoca (râme vii pe trupuri goale, pești sfârtecați, pilote din pizza, oameni dându-se cu capul de podea – și nu e o metaforă!), înseamnă oameni care strigă "rușine!" și ies vociferând și tropăind din sală, înseamnă "noise", "noise-ul" la maxim!!!???

Ăsta e teatrul cel nou?

Oare? Richard?

Permalink | Leave a comment  »

Iubesc începuturile. De orice fel. Începutul unui film, când intriga abia se ţese şi abia cunoşti personajele. Începutul unei cărţi bune şi bucuria cu care priveşti paginile multe, multe care “au rămas de citit”. Începutul de an, mai exact chiar primul minut în care-ţi faci tot felul de promisiuni imposibil de respectat, dar pe care le faci sigur pe tine şi enervant de optimist. Începutul unei zile în care, practic, se poate întampla absolut orice. Momentul în care totul e posibil dacă îţi doreşti cu adevărat. Răsăritul. O floare care abia începe să se deschidă, când doar anticipezi cât de frumoasă se va face. Începutul unei călătorii, când dai bagi cheia în contact sau priveşti fericit pe geam când avionul începe să ruleze pe pistă. Primul pas într-un loc nou, într-un oraş străin sau chiar în altă ţară. Bucuria cu care descoperi lumea din jurul tău, ca şi când ar fi prima zi din viaţa ta. Începutul e întotdeauna nou. E aşa cum vrei tu. E partea în care totul e înca bun şi frumos, ca un copil care n-a învăţat încă să mintă şi să vorbească urât. Poate viaţa ar trebui să fie făcuta doar din începuturi. Sau poate noi ar trebui să privim fiecare zi, fiecare clipă ca pe un nou început. Cum începea un film drag mie, “American Beauty”, cu memorabilia frază: “astăzi este prima zi din restul vieţii mele”.

Un început de săptămână cât mai bun! Şi un început de lună şi mai bun!

Permalink | Leave a comment  »

Ce înseamnă o seară de spectacol? Sute de ore de repetiţii, de multe ori într-o sală prost încălzită, pe o scenă din care iese praful la fiecare pas. Un sandwich şi o apă toată ziua, fără să uiţi însă de grija pentru tine, pentru vocea ta, pentru felul în care vii în faţa publicului. Pagini întregi de replici şi care ţi se învârt în cap şi când dormi. Studiul. Obsesia rolului perfect. Presiunea unei  săli pline care aşteaptă totul de la tine.

Presiunea înaintaşilor tăi, a profesorilor şi a colegilor care au făcut acelaşi rol, doar că în alte timpuri sau alte locuri. Presiunea colegilor de scenă cu care faci echipă. Îndoiala premierei.  Emoţia. Teama că nu va ieşi bine. Că oamenii nu vor pleca măcar puţin mai fericiţi de la teatru. Că nu vor înţelege efortul tău. Că totul a fost în zadar şi vor aplauda doar din politeţe. Efortul de a fi altcineva cu tot cu suflet, apoi iar tu. Până la următoarea repetiţie când te ignori pe tine şi redevii altcineva. Şi altcineva. Şi altcineva. Pregătirea în cabină. Stratul gros de fard care-ţi usucă faţa. A, e, i, o, u. Teama de bâlbe. Momentul de dinainte să se ridice cortina. Nerăbdarea celor de dincolo de ea. Bucuria cu care îţi îmbrăţişezi publicul cu privirea înainte de prima replică. Şi cu care-ţi descoperi spectatorii fideli, ca pe nişte prieteni dragi. Şi apoi, totul. Totul de la tine. Pentru ei. Pentru  cel mai bun rol al tău. Pentru aproximativ 15 euro, cam cât este onorariul unui actor pentru o reprezentaţie.

Permalink | Leave a comment  »

De când am venit aici mă simt copleşită de ritmul şi dimensiunea oraşului. De multe ori mă simt depăşită. Cronologic şi sufleteşte vorbind. Prea multă lume, prea multe blocuri, prea înalte, prea urâte, prea gri, prea multă lume tristă, apăsată. Prea multă grabă, prea mulţi nervi. Prea multe maşini, prea multe claxoane şi înjurături, prea multe maşini parcate pe trotuar. Prea mulţi câini rătăcind înfometaţi pe străzi, prea multe panouri publicitare mascând vopseaua scorojită de pe blocuri. Prea mult gunoi pe jos, prea mult urât, prea mult asfalt, prea mult beton. Prea puţin verde, prea puţină linişte, prea puţină emoţie, prea puţin frumos, prea puţină omenie, prea puţină arată, prea puţină grijă pentru cei care trăiesc lângă tine. Prea puţine parcuri, prea puţine flori, prea puţine piste pentru biciclişti, prea puţin timp, prea puţină odihnă. Prea puţină bucurie pe feţele oamenilor, prea puţin respect, prea puţină istorie. Prea mult Marele Bucureşti şi prea puţin Micul Paris. Şi pentru că mi s-a făcut cu adevărat dor de Micul Paris, când voi avea cât de puţin timp liber mă voi întâlni cu oraşul în care mi-ar fi plăcut să trăiesc, fie şi numai prin intermediul imaginilor. Cu toţii ştim însă că o imagine poate face cât o mie de cuvinte. Imagini ale Bucureştiului de ieri dar şi actuale sunt strânse într-o expoziţie cu totul specială  ce poate fi văzută până în data de 2 noiembrie pe peronul staţiei de metrou Piaţa Victoriei 1 şi în Club Fabrica, pe strada 11 Iunie. Şi, ca să zic aşa, la bulivar, birjar!

Permalink | Leave a comment  »

Stăteam ieri la unul dintre multele semafoare din zona Arcului de Triumf. Ploua mărunt,  rece şi-mi era frig. Abia aşteptam să ajung acasă şi să mă bag în pat, după o baie fierbinte şi un ceai la fel de fierbinte. Şi semaforul se încăpăţâna să rămână roşu. Hai verde, hai verde, hai verde! Lânga mine, aşteptând semaforul, s-a oprit o familie de nemţi . Turişti, probabil. Femeia, o şatenă înaltă şi slabuţă cam la 45 de ani, uşor zgribulită de ţinuta nepotrivită cu frigul timpuriu de afară, mi-a zâmbit larg, cu toată faţa. Şi zâmbetul ei, în loc să mă destindă şi să mă facă şi pe mine să zâmbesc, m-a crispat. O fracţiune de secundă m-am întrebat de unde mă cunoaşte, deşi o auzisem vorbind clar germană cu două minute mai devreme. M-am încruntat, neînţelegând de ce un om poate zâmbi pe ploaia aia şi, până să mă dumiresc, semaforul se făcuse verde şi femeia plecase. Şi, brusc, mi-a părut rău că nu i-am  răspuns la acel zâmbet. Că nu am fost în stare să răspund bucuriei ei de a fi în acel loc, în acel moment. Că m-am încruntat şi că am făcut-o să se simtă prost. Că nu i-am putut întoarce felul deschis de a fi şi aşa mi-am dat seama că nu e vorba doar de mine şi de ea. Aşa sunt ei, străinii în general: zâmbitori, deschişi, fericiţi. Şi aşa suntem noi, românii: închişi, încruntaţi, bănuitori. Şi mi-am promis mie şi lumii întregi că de mâine voi zâmbi mai mult, chiar cu riscul de a părea cel puţin ciudată. Zâmbiţi, vă rog! Chiar dacă plouă, chiar dacă ninge, chiar dacă aţi avut o zi grea şi traficul e blocat, zâmbiti, vă rog!

Permalink | Leave a comment  »

Da, sigur ați trecut (sau treceți) prin perioade de "îndrăgosteală" când erați doar voi doi și restul lumii, când tânjeați după duminici cu jaluzelele trase și telefonul pe "silent", când patul de 2m/2m nu vă mai ajungea, când iubirea te punea să zici versuri lipicioase, când telefonul îți era plin de mesaje de amor în engleză, când erați sigure că este EL cel lângă care vei îmbătrâni fericită și liniștită, EL cel pe care a meritat să îl aștepți atât, EL care nu te va dezamăgi niciodată și care te va iubi pe tine și doar pe tine până la sfârștul zilelor.

Într-o astfel de stare m-a surprins și pe mine o regizoare când mi-a propus un text pentru un viitor spectacol. Din motive profesionale, am acceptat.

Și uite așa Florentino (o formulare în care, în sfârșit, îmi place cum sună numele ăsta) du-te zi de zi și închide-te într-o sală claustrofobă de repetiții (fără un ochi de fereastră măcar spre zările albastre) cu alte 2 femei și vorbiți despre iubire... înșelată.

Și s-au pus doamnele pe depănat amintiri la fiecare replică a piesei (regizoarea și partenera de scenă care au fost colege de generație la facultate), mde, ca fiecare cuvânt să capete consistență. Și, ca un făcut, parcă fiecare situație din text își găsea pereche într-o „poveste reală”: ”A, nu ți-l mai aduci aminte pe G. exact așa a făcut. Stătea la C. dar mai avea 2 tipe cu care se întâlnea în aceeași perioadă... și mai era și mândru de isprăvile lui…“

OF!

“Păi așa a pățit și... care inițial s-a căsătorit cu... apoi într-o lună a divorțat. Nicio relație nu durează în ziua de azi...”; “A, fiți atente, caz real…” Și dă-i și zi-i...

”Așa-s toți bărbații în ziua de azi. Se însoară și apoi își iau una mai tânără. Păi știi M cu R...ce frumoși erau împreună, nimeni nu știa de fapt că și...”

Gogâlț. Gogâlț. Mie-mi cădea în cap cuvânt cu cuvânt...

Dar eu știu că există și excepții. Sâc!

Și GATA! Am scăpat! Nu mai am repetiții!

Mâine am primul spectacol cu public! La 19 la TNB, “Scara pisicii” și chiar de azi îmi doresc duminici cu jaluzelele trase și telefonul pe “silent”...

Permalink | Leave a comment  »

Cum îşi petrece ziua o puştoaică de 16 ani? Ce visează şi ce-si doreşte de ziua ei? Ce gânduri o frământă şi ce probleme de rezolvat? Probabil are cont de Hi5 şi Facebook şi postează mesaje cu smiley la sfârşit. Probabil  e puţin îngrijorată de testul la chimie de săptămâna viitoare, dar nu atât de mult încât să nu iasă la un film cu fetele. Probabil e puţin certată cu cea mai bună prietenă şi încearcă să găsească o cale să se împace. Probabil a văzut o curea care se potriveşte cu bluza ei preferată şi încearcă să-şi convingă mama să i-o cumpere. Probabil priveşte cu coada ochiului un băiat anume pe holul liceului.
Crina Coco Popescu, o adolescentă de 16 ani are, însă, cu totul alte dorinţe, vise sau probleme. Crina Coco Popescu vrea să fie primul om care cucereşte cei mai înalţi vulcani de pe toate cele şapte continente. Iar în aprilie are “o întâlnire” pe Everest. Dar până atunci, în perioada decembrie 2010 - ianuarie 2011, obiectivul ei este escaladarea Masivelor Vinson şi Sidley, în cadrul expediţiei "Antarctica 2010". Dacă va reuşi să-l cucerească şi pe ultimul, de 4.181 de metri, Crina va deveni primul om care izbândeşte în "Volcanic seven summits".  Şi e la doar un pas de visul său. Mai are însă un mic hop, mult mai mic decât cei peste 4000 de metri pe care-i va escalada. Hop în care îi putem fii alături şi noi, cu mic cu mare. Visul ei (si nu numai al ei, îndrăznesc să spun în numele a 22 de milioane de români) are un preţ. Suma necesară finalizării expediţiei este 70.000 de euro, bani din care s-au strâns cam jumătate. Dacă vreţi să fiţi alături de ea, intraţi pe site-ul ei şi recomandaţi-l şi altor prieteni. Hai Coco!
http://www.celmaisus.ro/

Permalink | Leave a comment  »

Traversam zgribulită parcul, ţinându-mă de haina subţire ca de un colac de salvare într-o apă rece şi adâncă. Vântul sufla, întotdeauna în faţă, încetinindu-mă - e o lege a lui Murphy descoperită de mine şi care s-ar putea  să se aplice doar în cazul meu - când, brusc, mi-am dat seama: a fugit toamna! Asta e! A fugit toamna! Cu siguranţă de aceea e deja ger şi, deşi aştepţi din clipa în clipa să ningă, în copaci frunzele au îngheţat verzi, surprinse într-o vară fară sfârşit. Totul e dureros de verde şi de rece. Ca şi când am fi intrat cu totul într-un frigider. Dar nu, nu se poate să rămâna aşa, iarnă peste vară. Nu-i corect şi nu-i frumos! Vreau toamna înapoi! Vreau nuanţele de aur – miere - apus în care erau pictaţi toţi copacii, vreau funigeii care mi se agăţau în păr, vreau soarele ăla blând şi mirosul de toamnă, vreau covorul de frunze pe care-mi plăcea să-l împrăştii cu picioarele, în dansuri inventate pe loc în mormanul de frunze. Nici păsările călătoare nu şi-au luat rămas bun în V-uri lungi şi unduite pe cer, nimic. Nici greierii n-au cântat. A trecut vara şi a venit iarna. Direct. Fără toamnă. Şi, ca şi când nu ar fi fost de ajuns, ca şi când aş fi avut nevoie de încă o dovadă că ne-a fugit toamna şi nu se mai întoarce sau, cel puţin, nu anul ăsta, zilele trecute, căutând un cadou pentru o prietenă într-un magazin de decoraţiuni, am îngheţat brusc. În faţa mea se alinia nemilos o armată de Moş Crăciuni de ipsos.

Permalink | Leave a comment  »

Din exact acelaşi loc din care răsare în fiecare dimineaţă, de lângă ţarcul cimpanzeilor, soarele răsari din nou.  În grădina zoologică începu agitaţia unei noi zile. Urşii se treziră primii, parcă ar fi vrut să demonteze mitul lenei cu care sunt, de obicei, asociaţi în mintea oamenilor. Se aliniară în faţa gardului, aşteptând nerabdători primii vizitatori. Nu de alta, dar întotdeauna primeau câte ceva, mai ales de la puii de om: pufuleţi, care un cotor de măr, un biscuit crocant. Delicatese, dacă le compară cu blidul jumătate gol pe care-l primeau ei în fiecare dimineaţă. Ursul cel bătran, Maro, privi însă cu lehamite feţele lor pofticioase şi se întoarse înauntru: “Ah, măscărici”. Li făcea rău să-i  vadă aşa, aliniaţi la gard, să vadă dincolo de sârma gardului, să-şi imagineze lumea de dincolo de gard. Liberă. Mai ales că, spre deosebire de ametiţii aştia mai tineri, el nu fusese născut în captivitate, ci în sălbăticie. Chiar şi acum avea amintiri cu pădurea deasă şi întunecată şi cu brazii pâna-n cer, spargând norii. Vis-à-vis, lupii erau agitaţi. Mirosul oamenilor îi tulbură, făcându-i să-şi răneasca boturile în gardul ruginit. Alături de ei, o căprioara ţopăia speriată în ţarcul larg. Lupul şef pufni. Să ai drept vecin o căprioară i se părea la fel de straniu pe cât de umilitor. Şi hiena aia care se prăpădeşte de râs. Ei îi convine să râda. Ea oricum ar fi mâncat tot resturi, nu ar fi muncit să prindaă prada, ca un lup adevărat. De peste drum, girafa le strigă tuturor, unduindu-şi gâtul lung: ştiţi ce zi e azi? E 4 octombrie, ziua mondială a animalelor! Adică ziua noastră. Lupul şef cască larg: şi ce dacă? în timp ce hiena râse cu poftă dar cumva, amar.

Permalink | Leave a comment  »

În anul al II-lea, lucram la spectacolul „Călătorul prin ploaie” de Matei Vişniec în regia unei colege mai mari, actrița Toni Cornici. Replicile lapidare, scenele scurte şi, aşa cum le găseam atunci, fără sevă, m-au blocat în încercarea de-a o găsi pe Ioana. Tehnic, nu întâmpinam probleme însă personajul meu nu avea aură, atmosferă, nu trăia.

Într-o seară târzie de după repetiţii, în staţia de autobuz, a venit la mine dintr-o dată, de niciunde, singură, mirată şi senină, o puştoaică de vreo zece ani, care a început să mă analizeze din cap până-n picioare cu o curiozitate care, iniţial, m-a speriat, parcă eram un exemplar curios evadat de la ZOO. Eram singure în staţia pustie la o oră destul de înaintată. S-a apropiat ostentativ la doar câţiva paşi şi şi-a continuat conştiincioasă studiul. Încremenită de stranietatea scenei abia respiram. Preţ de câteva minute m-a privit insistent de jos în sus, de sus în jos, de jos în sus iar când privirile ni s-au întâlnit a scos limba ştrengăreşte, deloc obraznic, şi-a zbughit-o în puterea întunericului.

Era Ioana!

A doua zi, ultima înaintea premierei, am adus în scenă mirarea Ioanei, plină de candoare şi farmec, şmecherie şi putere, dorinţă şi îndrăzneală.

Era copilul din noapte care mi-a făcut cunoştinţă cu noul meu personaj: IOANA!

Permalink | Leave a comment  »

Permalink | Leave a comment  »

Ştiu că întotdeauna şi binele şi răul vor exista. Vor coexista, de fapt. Ca întotdeauna, la orice pe lumea asta, va exista reversul medaliei. Că dacă e zi, e şi noapte musai. Asum asta exisţentei mele ca şi când ar fi un fapt divers, ca faptul că pe partea dreaptă a drumului maşinile vin din spate şi pe stânga, din faţă. Dar întotdeauna mi-am dorit să văd doar partea plină a paharului. Doar jumătatea cu care pot face ceva. Restul nu m-a interesat decât în măsura în care aş fi putut trage vreo învăţătură de viaţă. Oricât de mare şi de dens ar fi fost întunericul, întotdeauna am căutat un fir de lumină. Un sâmbure, un început de bine. Şi, de cele mai multe ori, l-am găsit. De data asta, îl împart cu voi. Cu multă bucurie, cum trebuie împarţită o veste bună. Deci.

În Suedia. O româncă. O imigrantă românca. Felicia Mărgineanu, o adolescentă româncă stabilită la Stockholm, a reuşit zilele trecute să scoată în stradă aproximativ 6.000 de oameni, în semn de protest faţă de avântul în Parlamentul suedez al unei formaţiuni politice de extremă dreaptă.

Cum? Cum ar face aşa ceva orice copil de 17 ani: printr-un apel pe Facebook.

Toţi cei aproximativ 6000 de protestatari au ieşit în  piaţa din centrul Stockholm-ului şi au manifestat paşnic împotriva rasismului, nemulţumiţi de intrarea pentru prima oară în Parlament a partidului de extremă dreapta, "Democraţii din Suedia", în urma alegerilor din weekend.

Dacă vreţi să ştiţi mai mult despre ea, despre raza de lumină care sparge cu atâta putere întunericul, despre jumătatea care va rămâne mereu plină, aveţi aici blogul ei: http://heysaycheese.blogg.se/

Permalink | Leave a comment  »

Permalink | Leave a comment  »

Stagiunile în teatru abia au început și este primul an când numele meu nu va mai apărea pe afișele teatrului din Sibiu. M-am angajat în București moment în care a trebuit să iau decizii tranșante.

Dar spre surprinderea mea am început să primesc mesaje, din ce în ce mai emoționante și măgulitoare. Nu are nici un rost să le postez, nu sunt chiar atât de infatuată si nepoliticoasă să fac publice „private messages”, însă unul m-a surprins și m-a emoționat în mod special. Iartă-mă spectator drag...

„Am aflat că e sigură încetarea colaborării dumneavoastră cu TNRS... De acum „Balul”, „Gaițele”, „Plastilina”, „Vremea dragostei” vor fi atât de sărace... Știu că și dumneavoastră vă vor lipsi aceste piese, dar nu va puteți imagina cât ne va lipsi „magica Florentina” nouă! Eu am plâns când vă scriam acele cuvinte și am închis ușa biroului de rușine să nu mă vadă colegii. Pe nimeni nu a lăsat indiferent vestea asta, sunt destui cei care s-au rușinat pentru lacrimi fără explicație. Sunt tare trist acum, așa că nici o glumă nu pot strecura în mesaj; totuși, ar ajuta să facem o chetă și să vă cumpărăm o căsutză cu ochishori in apropierea fântânii din Piața Mare, cu un vânzător de porumb fiert in față și cu un magazin imens de înghețată la mansardă? Eventual, în curte, am putea face și un teren de baschet pentru CSU. Nici asta nu v-ar aduce înapoi la Sibiu?”.

Știi care este culmea, R.E? Nu acestea mi-au lipsit cel mai mult (deși le menționam drept atracții personale sibiene într-un interviu mult mai vechi, îți mulțumesc că l-ai păstrat) ci aceste semne de prietenie. Este trist când mă gândesc prin ce clipe de singurătate am trecut la Sibiu. Stăteam câte 8-9 ore în teatru în fiecare zi iar apoi mă retrăgeam în solitudinea unui apartament închiriat. Venisem din Iași după facultate într-un oraș în care nu cunoșteam pe nimeni, iar colegii mei majoritatea sibieni, aveau problemele, grijile, lumea lor. Nu intri ușor în inima sibienilor, am simțit asta! Este trist și acum când trec prin Sibiu și nu am la cine opri, așa, preț de o îmbrățișare! Așa că m-am izolat în propria mea carapace. Și nimeni nu m-a ajutat să ies. Era și vina mea dar atât de bine mi-ar fi prins măcar câteva din mesajele minunate pe care le primesc acum...

Îmi aduc aminte că acum câțiva ani buni, am primit de la o elevă de-a mea un mesaj pe care l-am și păstrat: "Bunica mea a murit ieri. Am pierdut un suflet pe care-l iubeam și mi-a zis că atunci când iubesc trebuie să și arăt! Mi-e dor de tine!"

Așa că haideți să spunem „îmi placi”, „te admir”, „ce bine ca ești aici”, „te iubesc”, „mi-e dor de tine”, „ești binevenit”... Sigur va face bine celuilalt, îl va ajuta... Să nu fie prea târziu...

Permalink | Leave a comment  »