La vânătoare de prune brumării
M-am trezit de dimineaţă cu o poftă de prune, mamă, mamă! Aşa aş fi mâncat câteva prune brumării, dulci-acrişoare, nici prea coapte, nici prea crude! Aşa că, în primul sfert de oră mai liber, am plecat să caut prune. Mă întorc îndată, mi-am zis eu, cât de greu poate fi să cumperi un kilogram de prune, toamna? După jumătate de oră încă orbecăiam în al treilea supermarket, căutând măcar o prună printre rafturile cu kiwi, avocado, mango, pomelo şi ananas. Ei, nu-i bai, mi-am zis, poate nu caut eu acolo unde trebuie. În piaţă, adică. Aşa am pornit spre piaţă. Iau la înşirat tarabele cu semi-ţărani sau comercianţi-care-vor-să-pară-ţărani. Praz, praz, gogoşari, gogonele, praz, praz, pătrunjel. Miere. Mere. Prune, nu. deloc. Măi, să fie! Cu o ultimă speranţa în ochi, mă îndrept spre capătul pieţei, acolo unde se termină zona de legume-fruncte şi începe partea cu săpunuri, papuci şi lenjerie chinezească. Şi le văd, micuţele de ele! Aliniate cuminţi în compania rudelor mai bogate, venite de peste mări şi ţări - banane, mandarine şi portocale, prunele dorite se lăfăiau la soare în lădiţa de lemn. Rog vânzătorul pretins-ţăran să-mi pună un kilogram din minunatele fructe când văd eticheta cu preţul. Şi brusc, înţepenesc. Nu din cauza preţului, cum aţi fi tentaţi să credeţi, ci din cauza a ceea ce scria: “prune Grecia”. Hait! De când cresc prunele brumării în Grecia, acolo printre măslini şi portocali? Şi ce s-a întâmplat cu prunele noastre, româneşti? Mă enervez groaznic amintindu-mi că toată vara n-am reuşit să mănânc o roşie românească şi să simt gustul de roşie adevărată, că n-am reuşit să fac un mujdei fără să se înverzească pentru că usturoiul nu mai creşte decât în China. Că vinetele vin impecabil de lucioase şi fără gust tocmai din ţara lalelelor şi castanele de Baia-Mare cresc acum tot în China. Probabil ţăranii noştri au emigrat cu toţii pe alte meleaguri. Sau poate se reprofilează şi la anul vor culege smochine şi fructul pasiunii. Eee?
