Nunta HaiHui

De câte ori se apropie sărbătorile de iarnă, ne gândim doar la aglomeraţia de pe străzi şi din magazine, la haos, la cozi nesfârşite în supermarket, la lista de cumpărături, ce-am luat, ce-am bifat, la porc, la vacanţă, la prima care e sau nu e, la banii cu care rămâi după ce trece toată nebunia. Anul ăsta, însă, a fost altfel. Anul ăsta fiecare cadou cumpărat a fost un motiv de bucurie pentru că, de fapt, un cadou în plus înseamnă un prieten în plus. Şi un prieten este cel mai frumos cadou pe care îl poţi primi vreodată. Privind în urmă, putem spune că anul asta a fost plin de prieteni noi. Prieteni pe stradă, la muncă, prieteni pe blog, prieteni în faţa ecranului, prieteni pe Facebook şi pe Twitter. Cunoştinţe şi vecini care ne-au devenit prieteni, prieteni care au fost alături de noi de dinainte, prieteni pe care nu i-am mai văzut niciodată înainte de această minunată întâmplare, prieteni pe care i-am crezut pierduţi şi pe care i-am redescoperit cu tot sufletul. Prieteni vechi, prieteni noi, cu toţii haihui în inima lor mare. Şi unul anume a făcut posibil totul, mai ales nunta noastră la Bâlea Lac, înconjuraţi de mulţi, mulţi prieteni, chiar acolo, la peste 2000 de m altitudine. Tot lui îi datorăm o lună de miere haihui prin toată ţara, în locurile îndrăgite de voi. Prietenul nostru Vodafone. Căruia îi mulţumim acum, la final de aventură şi la început de an. Iar cum finalul de an cere un bilanţ neapărat, suntem şi noi datori să îl facem. Şi bilantul nostru de sfărşit de an sună minunat: suntem împreună şi avem atât de mulţi prieteni! Şi pentru că suntem la final de aventură (doar mediatică :), noi rămânem împreună până la adânci bătrâneţi, ca-n poveşti) trebuie să vă spunem că speram din tot sufletul să rămânem alături de voi, măcar cu gândul. Şi vă mulţumim tuturor pentru toate postările voastre. Un an nou minunat de haihui, oriunde aţi fi! Cu drag, Florentina şi Valentin.

În general nu-mi plac prietenii care-şi amintesc de mine o dată pe an, atunci când e ziua mea de naştere. Nu cred în prieteniile la distanţă, oricât de puternice ar fi fost ele la un moment dat. Nu cred că poţi uita un om sau îi poţi ignora existenţa un an întreg şi brusc, atunci când agenda telefonului pusa pe alarmă sau facebook-ul te anunţă că e ziua lui, îţi aminteşti că e prietenul tău, îl suni şi îl feliciţi ca şi când ai fi vorbit ultima oara cu el acum două zile.
De aceea nu cred într-o sărbătoare naţională sărbătorită o dată pe an cu paradă, fasole şi cârnaţi. O singură zi, oricât de festivă şi de impresionantă ar fi  ea, nu poate ţine loc unei relaţii fireşti, normale, de zi cu zi şi nu poate trezi sentimente care nu există sau sunt îngropate atât de adânc încât nici nu mai ştii că există. 1 decembrie. Pun pariu că dacă întrebam oamenii zgribuliţi azi la paradă nici jumătate n-ar fi ştiut semnificaţia acestei zile. În afară de aceea că e ziua liberă în care ieşim “la şosea” să vedem militarii, tancurile şi avioanele de luptă. Sau ziua în care stam acasă lipiţi de televizor şi butonăm telecomanda automat şi degeaba că oricum toate televiziunile din România şi nu numai au acelaşi program “special” de ziua naţională. Asta dacă bugetul nu ne permite cumva să mai lipim o zi, două până la weekend şi să tragem un city break  la Viena sau Roma. Aşa, din exces de patriotism.

Pentru un copil cu nasul lipit de o vitrină, fericirea poate fi un urs mare şi mov. Pentru cineva poate fi o pereche de pantofi, pentru altul, o maşină sport, decapotabilă. Fericirea e de multe ori zona de sosiri a unui aeroport şi alteori, un tren plin, în drum spre mare. Un zâmbet, o vorbă, un prieten pe care nu l-ai văzut de mult, platforma de jocuri pe care o visai de mult timp, o seară la teatru, o bătaie cu zăpadă. O zi cu soare, un loc pe care nu l-ai mai văzut niciodată, o porţie mare de clătite cu dulceaţă de vişine. Un ceai fierbinte pe pârtia de ski, o limonadă cu multă miere într-o seară de august. Un foc de tabără, o felicitare făcută de mâna unui copil. O poiană verde cu flori, plină de lumină, un vârf de munte ascuns în nori, cu lumea la picioare. Fericirea poate fi un buchet uriaş de flori sau un singur trandafir ascuns la spate. O carte bună într-o zi ploioasă, când te muţi cu păturica-n spate de pe fotoliu pe canapea şi invers. Un telefon care sună. Prima ninsoare. O mărire de salariu. Un pisoi găsit pe stradă. Fericirea poate avea multe forme şi culori, multe gusturi şi arome. Fericirea e diferită pentru fiecare dintre noi. Pot însă afirma fără nici o ezitare ca deţin adevărul suprem, dezvăluit de un taximetrist, în drum spre casă la o oră târzie. Fericirea e o minge. Când e lângă tine îi dai cu piciorul şi când e departe, alergi dupa ea.

M-am trezit de dimineaţă cu o poftă de prune, mamă, mamă!  Aşa aş fi mâncat câteva prune brumării, dulci-acrişoare, nici prea coapte, nici prea crude! Aşa că, în primul sfert de oră mai liber, am plecat să caut prune. Mă întorc îndată, mi-am zis eu, cât de greu poate fi să cumperi un kilogram de prune, toamna? După jumătate de oră încă orbecăiam în al treilea supermarket, căutând măcar o prună printre rafturile cu kiwi, avocado, mango, pomelo şi ananas. Ei, nu-i bai, mi-am zis, poate nu caut eu acolo unde trebuie. În piaţă, adică. Aşa am pornit spre piaţă. Iau la înşirat tarabele cu semi-ţărani sau comercianţi-care-vor-să-pară-ţărani. Praz, praz, gogoşari, gogonele, praz, praz, pătrunjel. Miere. Mere. Prune, nu. deloc. Măi, să fie! Cu o ultimă speranţa în ochi, mă îndrept spre capătul pieţei, acolo unde se termină zona de legume-fruncte şi începe partea cu săpunuri, papuci şi lenjerie chinezească. Şi le văd, micuţele de ele! Aliniate cuminţi în compania rudelor mai bogate, venite de peste mări şi ţări - banane, mandarine şi portocale, prunele dorite se lăfăiau la soare în lădiţa de lemn. Rog vânzătorul pretins-ţăran să-mi pună un kilogram din minunatele fructe când văd eticheta cu preţul. Şi brusc, înţepenesc. Nu din cauza preţului, cum aţi fi tentaţi să credeţi, ci din cauza a ceea ce scria: “prune Grecia”. Hait! De când cresc prunele brumării în Grecia, acolo printre măslini şi portocali? Şi ce s-a întâmplat cu prunele noastre, româneşti? Mă enervez groaznic amintindu-mi că toată vara n-am reuşit să mănânc o roşie românească şi să simt gustul de roşie adevărată, că n-am reuşit să fac un mujdei fără să se înverzească pentru că usturoiul nu mai creşte decât în China. Că vinetele vin impecabil de lucioase şi fără gust tocmai din ţara lalelelor şi castanele de Baia-Mare cresc acum tot în China. Probabil ţăranii noştri  au emigrat cu toţii  pe alte meleaguri. Sau poate se reprofilează şi la anul vor culege smochine şi fructul pasiunii. Eee?

Vrăjitorul încalecă pe mătura (da, şi vrăjitorii zboară pe mătură, nu numai vrăjitoarele) grăbit să iasă cât mai repede din oraş, înainte ca Sherlock Holmes să prindă de veste că a fugit de la locul faptei. Că, până la urmă, ce mare lucru făcuse, îşi zise el? Pietrificase vreo doi, trei muritori. Mă rog, ceva mai mulţi. Un sat întreg. New-York-ul. Da’ prea se săturase să ţipe la el în fiecare dimineaţă diavolul îmbrăcat de la Prada. Ce, era vina lui că aducea cafeaua jumătate goală? Pai s-o vadă el aducând pe coada măturii o cafea plină ochi şi să nu verse nici un strop. Ha! Nici Harry Potter în persoană n-ar fi reuşit, cât e el de Harry Potter. Mănânci, te rogi, iubeşti şi odată îţi vine aşa o furie şi zici: GATA! Iei bagheta şi puf. Nu mai ţipă nimeni la tine. Bine, putea s-o pietrifice doar pe ea. Sau s-o transforme într-o broască. Sau mai bine într-o … ceva dintr-o specie pe cale de dispariţie, ca să fie şi o parte pozitivă aici şi să nu mai zică lumea că vrăjitorii cei răi sunt doar răi. Că n-au simţ civic, n-au conştiinţă, n-au nimic. Că nu ştiu decât să dea cu bagheta în stânga şi în dreapta, făcând stricăciuni şi lucruri nefăcute. Adică dacă vampirii au putut să-şi reabiliteze imaginea, vrăjitorii de ce nu? Ia uite, că am ajuns. Se vede sala Dalles, trebuie doar să găsesc un loc unde să aterizez în siguranţă. Nu a mea, a celorlalţi. Că e plin de lume aici. Doar e târgul de carte Kilipirim. Adică cel mai mare târg de carte cu discount din Bucureşti. Peste 10.000 de titluri cu discounturi între 10 şi 70%! Aşa că, până pe 14 noiembrie, Kilipiritzi, Kilipiritzi!

Copleşită  brusc de problema majoră a unei ţevi sparte în baie, de toată agitaţia şi tevatura şi haosul ce urmau să vină în curând, odată cu meşterul, am încercat un mic exerciţiu. Am închis ochii şi mi-am imaginat cum, la fel ca un balon cu heliu, plutesc spre tavan, ies pe geam, mă ridic deasupra blocului, apoi tot mai sus. Deja ajunsă la înălţimea de la care puteam cuprinde în mână toată zona Dorobanţi, vedeam cum blocurile, casele, străzile se fac tot mai mici şi, la fel de mici se fac şi toate pseudo-dramele lumii de jos: autobuzul pierdut, maşina ridicată pentru  parcat ilegal, ultimul milion de lei pentru o săptămână întreagă, roata înţepată la bicicletă. Toate se micşorau până când nu mai rămânea nimic din ele. Oamenii grăbiţi erau nişte furnicuţe, maşinile prinse în ambuteiaj, cărşbuşi simpatici şi coloraţi. Mai sus, mi-am zis. La înălţimea la care puteam vedea şi munţii, toată lumea părea un desen modern, cu linii trasate haotic, în toate părţile. Un avion trece pe sub mine şi, deodată, m-am trezit deasupra norilor. Erau mari şi pufoşi, păreau solizi şi de încredere şi, dacă n-aş fi vrut să urc şi mai sus, m-aş fi oprit puţin să umblu desculţă pe ei. Nu de alta, dar tare îmi doresc să aflu cum e să calci pe o mochetă de nori. Sus, mai sus şi m-am oprit când Pământul era o portocală albastră, numai bună să întind mână şi s-o culeg. Şi atunci am avut adevărata dimensiune a problemei ţevii sparte la baie: nanoscopică.

"Fascinante travail...un plaisir a voir en vraie. Un Plaisir Visuel et sensoriel..malgré la persistante stridence de ces musiques que lacèrent tes tympans..."

"This guy is simply the greatest visionary of the contemporary theater."

"Cine naiba aduce spectacolele astea în festival?"

"OMFG That freaks me out, so much random crap! I get sick man.."

"Cosa si vuol dimostrare?"

Cam asta am auzit în săptămâna FNT pe culoarele teatrelor după unele spectacole din festival (aseară am văzut "Hey, girl!" regizat de Romeo Castellucci, de acolo sunt impresiile de mai sus. Hm!).

Sunt atât de curioasă de comentariile criticilor de specialitate și aștept cu sufletul la gură să le citesc încât... De fapt, nu! Mai bine, nu!

Tare bine-i mai zice bufonul că toată lumea scrie la fel, nimicuri doar ca sa pară interesanți. Li s-a părut wow...

"...Dar, pe cuvântul meu de bufon, lumea are aceleaşi idei, cam aceleaşi observaţii şi de foarte multe ori aceleaşi cuvinte… Hm, îmi zic, oare suntem clonaţi? Oare gazetarii nu mai au nici măcar personalitate (că şcoală nu mai au de ani buni, căci la ce le-ar trebui pe plaiurile mioritice, zău?!)? Cum se face că sunt cu toţii la unison? De unde vine uniformitatea mohorâtă, de-ţi vine să-ţi iei câmpii când citeşti aceleaşi lucruri despre spectacole pe care bineînţeles că nu le-au văzut? Din lene şi din lipsă de imaginaţie. Gazetarii noştri, care au mereu emoţii cu solda lunară, copiază cu foc din comunicatele de presă. Aşa că mai peste tot apare acelaşi articol, semnat, fireşte, cu nume diferite. Deh, oamenii lucrează, creează serios." Revista "Yorick", numărul 49

Așa că mai bine am să organizez o serată cu ceai din plante ciudate și parfumate și musai cremă de zahăr ars și am să-mi adun prietenii actori dar și alți oameni consumatori de teatru ca să ne dăm cu părerea despre "Quo vadis teatrul?!" HM???

Teatrul contemporan înseamnă nuditate ("Aici, la porţile beznei" după Euripide, regia Mihai Măniuţiu; "Hey, Girl!" de Romeo Castellucci, "Strigăte şi şoapte" de Ingmar Bergman, regia Andrei Șerban; "Dibuk" după Szymon Anski şi Hanna Krall, regia Krzysztof Warlikowski – numai ce am văzut eu până acum...), idei traznite de dragul de a șoca (râme vii pe trupuri goale, pești sfârtecați, pilote din pizza, oameni dându-se cu capul de podea – și nu e o metaforă!), înseamnă oameni care strigă "rușine!" și ies vociferând și tropăind din sală, înseamnă "noise", "noise-ul" la maxim!!!???

Ăsta e teatrul cel nou?

Oare? Richard?

Iubesc începuturile. De orice fel. Începutul unui film, când intriga abia se ţese şi abia cunoşti personajele. Începutul unei cărţi bune şi bucuria cu care priveşti paginile multe, multe care “au rămas de citit”. Începutul de an, mai exact chiar primul minut în care-ţi faci tot felul de promisiuni imposibil de respectat, dar pe care le faci sigur pe tine şi enervant de optimist. Începutul unei zile în care, practic, se poate întampla absolut orice. Momentul în care totul e posibil dacă îţi doreşti cu adevărat. Răsăritul. O floare care abia începe să se deschidă, când doar anticipezi cât de frumoasă se va face. Începutul unei călătorii, când dai bagi cheia în contact sau priveşti fericit pe geam când avionul începe să ruleze pe pistă. Primul pas într-un loc nou, într-un oraş străin sau chiar în altă ţară. Bucuria cu care descoperi lumea din jurul tău, ca şi când ar fi prima zi din viaţa ta. Începutul e întotdeauna nou. E aşa cum vrei tu. E partea în care totul e înca bun şi frumos, ca un copil care n-a învăţat încă să mintă şi să vorbească urât. Poate viaţa ar trebui să fie făcuta doar din începuturi. Sau poate noi ar trebui să privim fiecare zi, fiecare clipă ca pe un nou început. Cum începea un film drag mie, “American Beauty”, cu memorabilia frază: “astăzi este prima zi din restul vieţii mele”.

Un început de săptămână cât mai bun! Şi un început de lună şi mai bun!

Ce înseamnă o seară de spectacol? Sute de ore de repetiţii, de multe ori într-o sală prost încălzită, pe o scenă din care iese praful la fiecare pas. Un sandwich şi o apă toată ziua, fără să uiţi însă de grija pentru tine, pentru vocea ta, pentru felul în care vii în faţa publicului. Pagini întregi de replici şi care ţi se învârt în cap şi când dormi. Studiul. Obsesia rolului perfect. Presiunea unei  săli pline care aşteaptă totul de la tine.

Presiunea înaintaşilor tăi, a profesorilor şi a colegilor care au făcut acelaşi rol, doar că în alte timpuri sau alte locuri. Presiunea colegilor de scenă cu care faci echipă. Îndoiala premierei.  Emoţia. Teama că nu va ieşi bine. Că oamenii nu vor pleca măcar puţin mai fericiţi de la teatru. Că nu vor înţelege efortul tău. Că totul a fost în zadar şi vor aplauda doar din politeţe. Efortul de a fi altcineva cu tot cu suflet, apoi iar tu. Până la următoarea repetiţie când te ignori pe tine şi redevii altcineva. Şi altcineva. Şi altcineva. Pregătirea în cabină. Stratul gros de fard care-ţi usucă faţa. A, e, i, o, u. Teama de bâlbe. Momentul de dinainte să se ridice cortina. Nerăbdarea celor de dincolo de ea. Bucuria cu care îţi îmbrăţişezi publicul cu privirea înainte de prima replică. Şi cu care-ţi descoperi spectatorii fideli, ca pe nişte prieteni dragi. Şi apoi, totul. Totul de la tine. Pentru ei. Pentru  cel mai bun rol al tău. Pentru aproximativ 15 euro, cam cât este onorariul unui actor pentru o reprezentaţie.

De când am venit aici mă simt copleşită de ritmul şi dimensiunea oraşului. De multe ori mă simt depăşită. Cronologic şi sufleteşte vorbind. Prea multă lume, prea multe blocuri, prea înalte, prea urâte, prea gri, prea multă lume tristă, apăsată. Prea multă grabă, prea mulţi nervi. Prea multe maşini, prea multe claxoane şi înjurături, prea multe maşini parcate pe trotuar. Prea mulţi câini rătăcind înfometaţi pe străzi, prea multe panouri publicitare mascând vopseaua scorojită de pe blocuri. Prea mult gunoi pe jos, prea mult urât, prea mult asfalt, prea mult beton. Prea puţin verde, prea puţină linişte, prea puţină emoţie, prea puţin frumos, prea puţină omenie, prea puţină arată, prea puţină grijă pentru cei care trăiesc lângă tine. Prea puţine parcuri, prea puţine flori, prea puţine piste pentru biciclişti, prea puţin timp, prea puţină odihnă. Prea puţină bucurie pe feţele oamenilor, prea puţin respect, prea puţină istorie. Prea mult Marele Bucureşti şi prea puţin Micul Paris. Şi pentru că mi s-a făcut cu adevărat dor de Micul Paris, când voi avea cât de puţin timp liber mă voi întâlni cu oraşul în care mi-ar fi plăcut să trăiesc, fie şi numai prin intermediul imaginilor. Cu toţii ştim însă că o imagine poate face cât o mie de cuvinte. Imagini ale Bucureştiului de ieri dar şi actuale sunt strânse într-o expoziţie cu totul specială  ce poate fi văzută până în data de 2 noiembrie pe peronul staţiei de metrou Piaţa Victoriei 1 şi în Club Fabrica, pe strada 11 Iunie. Şi, ca să zic aşa, la bulivar, birjar!